Plăci de acoperiș vechi ca material de reciclare pentru fațada exterioară – reutilizare în proiectul arhitectural

Arhitectura se bazează adesea pe materiale de construcție scumpe și rare pentru a-i defini valoarea. Cu toate acestea, în următorul proiect din Australia, țiglele vechi s-au dovedit a fi reciclabile. „Stupul” sau stupul de către arhitecții Luigi și Raffaello Rosselli demonstrează modul în care putem redefini și reevalua deșeurile de construcție subestimate, cum ar fi țiglele vechi. Reciclarea deșeurilor ca material provine din știința faptului că construcția generează până la 50% din producția de deșeuri din Australia. Din acest motiv, echilibrul energetic al unei clădiri se bazează în mare parte pe energia materială. Reutilizarea materialului de construcție rezolvă atât influențele mediului și este de departe cea mai eficientă formă de construcție.

Arhitecții s-au reunit pentru a proiecta noua lor clădire de birouri. Folosind plăci de acoperiș vechi și experimentând material reciclat în propriul studio al lui Luigi Rosselli, totul ar trebui să fie un model pentru viitoarele proiecte de arhitectură.

Tigla veche ca material rezidual

Proiectul a început cu investigarea materialelor reziduale din care ar trebui creat un obiect adecvat pentru protecția solară. În consecință, aceasta ar trebui să filtreze lumina puternică a soarelui occidental și să formeze fațada exterioară a clădirii. Echipa a ales țiglele vechi, care sunt un simbol al suburbiei, deoarece erau ușor de pus la punct. În timpul producției, se colectează țigle vechi, astfel încât noua producție își pierde adesea valoarea de piață și, prin urmare, își găsește drumul către depozitul de deșeuri. În context, teracota se referă la materialitatea pietrei brute de pe peretele adiacent de zidărie.

Proiectare în timpul procesului de fabricație

Proiectul de design a fost, de asemenea, unic pentru această clădire. Ca răspuns la un obiect care era geometric complex, designul fațadei a fost conceput în mare parte prin mai multe teste la scară largă și prototipuri realizate manual. Acest lucru a deschis un mod intuitiv de proiectare prin fabricare. Deci, tactilitatea procesului a permis dezvoltarea rapidă a modelelor, inclusiv experimentarea cu forme multiple.

Aceste prototipuri furnizau informații despre proiectul final, arhitecții plasând țigle vechi în funcție de funcția lor. Proiectanții au folosit poziționarea înclinată a rândului inferior pe podea datorită rezistenței sale. De asemenea, l-au folosit pentru a acoperi șanțurile strânse. Plăcile de acoperiș vechi echilaterale sunt la nivelul ochilor pentru a reduce barierele vizuale. Arhitecții, pe de altă parte, au folosit cărămizi diagonale datorită trecerii lor limitate și limitate în partea de sus, înclinate spre nord.

Variația elementelor de construcție le-a permis, de asemenea, să ascundă discret marginile panourilor, ceea ce a redus sarcina structurală, în planșee individuale. Acest proces de proiectare a făcut posibilă continuarea utilizării modulului pentru a aborda elementele provocatoare ale proiectării și a le rezolva în practică. Același lucru este valabil și pentru fațada arcuită, care a fost crucială pentru concept. Aceasta conectează simultan clădirea vecină nealiniată și creează, de asemenea, spațiu pentru copac.

Plăcile de acoperiș vechi corespund terenului construibil

Conceptul principal al proiectului a fost creat prin examinarea împrejurimilor sale imediate. Forma clădirii corespunde cu îndoirile și înălțimile învecinate, precum și cu erica de mirt care invadează clădirea. Fațada Brisesoileil servește drept protecție solară și maximizează lumina în același timp. Baldachinul arcuit se ridică deasupra etajului 1 și se încadrează astfel în context, oferind o interfață generoasă străzii.

În interior, clădirea găzduiește, printre altele, un birou de arhitectură inundat de lumină, care este destinat ca mediu pentru creativitate și muncă în echipă. Deci, seamănă cu un stup în care arhitecții fredonează cu ideile lor. Proiectarea provoacă natura generică și adesea alienantă a clădirilor de birouri în plan deschis. Oferă un mediu activ, dar intim, cu mai multe poziții de lucru. O altă componentă a procesării deșeurilor sunt suprafețele de lucru preluate de la fostul studio. Camera principală nu are pereți, în schimb două rânduri liniare de cabine semi-închise își stabilesc limitele. Fiecare arhitect are două birouri care facilitează colaborarea.

La ultimul etaj există o terasă comună cu grădină, care oferă o zonă de relaxare. Acest lucru este potrivit pentru munca la soare, evenimente sau pentru conversații sociabile după o zi lungă de muncă. Sub acest nivel se află masa conferinței, unde există și țiglă veche sub formă de bibliotecă din teracotă. Acest modul a fost o încercare conștientă de a rec contextualiza valoarea refolosirii materialelor și de a promova soluții durabile. Arhitecții au dorit să le arate clienților și publicului larg că este posibilă reciclarea deșeurilor din procesul de construcție.